Fiscul reaprinde lupta cu proprietatea privataImpozitele pe imobile şi maşini au crescut deja. Ministrul Finanţelor crede însă că e loc de mai mult, dorind, în plus, să sancţione­ze fiscal şi alte proprietăţi: bunurile celor foarte bogaţi şi terenurile agricole mici.

Dacă este prea mare, în mâinile celor îmbogăţiţi mai mult decât restul semenilor, trebuie nivelată prin impozite suplimentare, pe care statul să le redistribuie unde crede el mai bine. Dacă este prea mică, fărâmiţată în terenuri nerentabile, sabotează progresul agriculturii şi tot statul ar trebui să forţeze transferul în mâinile unora mai pricepuţi.

O astfel de abordare a Guvernului faţă de proprietatea privată rezultă din mai multe măsuri fiscale recent aplicate sau aflate în pregătire. De tentaţia de a reînvia argumentele aduse în anii ‘40-’50 pentru măsuri împotriva chiaburilor nu se fereşte nici guvernul PD-L, ai cărui reprezentanţi se prezintă în campanii electorale ca ultim-bastion de apărare a valorilor dreptei în faţa invaziei socialiste. Boc, Vlădescu, după Dej, bagă spaima în burgheji, dar nu din raţiuni ideologice ca înaintaşii.

Războiul fiscal cu averile mai mici sau mai mari nu mai are în faţă drapelul luptei de clasă, pentru că, paradoxal, statul actual pretinde că încurajează iniţiativa privată şi piaţa liberă, ci nevoia de a petici cât mai rapid bugetul public prost administrat cu impozite şi taxe pe care contribuabilii le pot evita mai greu. Un teren sau o casă sunt mai greu de ascuns decât veniturile sau profiturile, astfel încât primele măsuri fiscale se îndreaptă împotriva bunurilor deţinute de contribuabili.

Voi progres cu orice preţ!

Atacul fiscal nu vizează doar marile averi. O ţintă vor fi şi proprietăţile ţăranilor săraci, care au „vina” contrară, de a fi prea mici, ineficiente şi nefolositoare pentru ideea guvernamentală de progres agricol şi pentru bugetul de stat. „Terenurile agricole trebuie să fie impozitate la valoarea lor. Avem foarte multe exploataţii agricole care nu sunt înregistrate, dar şi muncitori care nu sunt înregistraţi”, a declarat ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu, precizând că doreşte să transforme în contributori cele 1,5 milioane de oameni care lucrează în agricultură. Pe lângă impozitarea terenurilor agricole la „adevărata lor valoare”, Vlădescu crede că este necesară şi penalizarea suplimentară a proprietarilor care se pun în calea progresului, nelucrându-şi pământul: „susţin acest model de penalizare pentru cei care deţin terenuri agricole fără să le utilizeze”. Sancţionarea celor care împiedică, prin pasivitate, modernizarea agriculturii se încadrează într-o viziune mai largă asupra satului: „Vreau o economie modernă, un sat în care ţăranul român să dispară din forma lui actuală. Vreau ca ţăranul român să fie în blugi”.

Penalizările le-ar putea primi chiar din primăvară, potrivit secretarului de stat în Ministerul Agriculturii, Adrian Rădulescu, circa 4-500.000 de persoane care deţin peste 1,5 milioane  de hectare necultivate. Potrivit lui Rădulescu, discuţiile pentru stabilirea cuantumului viitoarei taxe au început deja. În prezent, proprietarii de terenuri arabile în extravilan plătesc un impozit anual cuprins între 36 şi 43 de lei pe hectar, banii ajungând la bugetele locale.

Mitul suprafeţei optime în agricultură

Va reuşi însă creşterea impozitului pe terenurile agricole şi forţarea transferului de proprietate să rezolve problema pământului nelucrat? Radu Nechita, lector doctor la Universitatea Babeş- Bolyai crede că nu: „terenurile agricole nelucrate sunt consecinţa incapacităţii autorităţilor de a finaliza operaţiunile cadastrale. Alte ţări foste comuniste au reuşit demult acest lucru. Cum să aibă loc o recomasare a terenurilor când proprietarii lor nu au încă titlurile de proprietate?”. În opinia sa, chiar şi ţăranii care au titluri nu au motive să vândă la preţurile derizorii de acum. „Preţurile sunt mici din cauză că sunt prea puţini investitori (români sau străini) care au curajul să-şi rişte resursele în ţara noastră şi în acest domeniu. Iar discuţiile interminabile cu privire la noi impozite au ca principal efect creşterea incertitudinii, adică alungarea investitorilor străini, descurajarea celor români şi expatrierea bogăţiilor”, spune Nechita.

Bogdan Glăvan, profesor universitar, doctor în economie la Universitatea Româno-Americană, consideră complet falsă ideea că nu se poate face agricultură pe suprafeţe mici. Ceea ce lipseşte în domeniu este mai degrabă talentul antreprenorial decât un impozit care să rezolve problemele. „Stimularea proprietăţii private presupune scăderea impozitării, nu creşterea ei”, spune Glăvan.  Octavian Dragomir-Jora, lector universitar la Academia de Studii Economice (ASE), arată că „refacerea serioasă a producţiei necesită, esenţialmente, recuperarea nepripită a spiritului antreprenorial privat. Iar proprietatea, în toate formele şi dimensiunile ei, este tocmai instituţia care ar trebui lăsată în pace de stat”.

Expropriere în rate

Înainte de a-şi face curaj să agreseze ţărănimea săracă anti-progresistă, Guvernul îşi pregăteşte răfuiala fiscală cu proprietăţile românilor ceva mai bogaţi. „Poate viitorul proiect privind taxarea va include şi un capitol privind impozitarea ave­rilor mari”, a anunţat Vlădescu, oprind ironiile celor care credeau că ideea s-a oprit în proiectul PSD-istului Surupăceanu, convins că românii cu averi mai mari de 500.000 de euro trebuie taxaţi suplimentar. Problema cu impozitarea bunurilor deţinute, care nu aduc proprietarului venituri (acestea se impozitează altfel), este că se traduce într-o „expropriere în rate”, statul luând în fiecare an o parte din valoarea proprietăţii respective. „Dacă au fost obţinute legitim, impozitarea suplimentară a averilor înseamnă o expropriere parţială, un jaf repetat în fiecare an până la exproprierea completă”, spune Radu Nechita.

Actualul ministru de finanţe oferă o singură consolare: impozitarea averilor mari nu se va putea aplica anul acesta, pentru că trebuie stabilit mai întâi ce înseamnă avere mare. Oricum, arată Vlădescu, va fi vorba de un „impozit pentru cei care au de la două-trei locuinţe în sus, de la două-trei maşini în plus, un sistem de impozitare progresivă”.

Ce uită să precizeze ministrul finanţelor este faptul că impozitarea proprietăţilor este deja progresivă. Codul fiscal stabileşte impozite mai mari pentru locuinţele cu suprafaţa de peste 150 mp. Valoarea impozabilă se majorează, în aceste cazuri, cu câte 5% pentru fiecare 50 metri pătraţi în plus sau fracţiune din aceştia. Totodată, cei care au în proprietate două sau mai multe clădiri folosite ca locuinţă şi care nu sunt închiriate plătesc impozitul majorat cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu, cu 50%, pentru cea de-a doua, cu 75%, pentru cea de-a treia, şi cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele.

Taxele şi impozitele locale au fost majorate deja cu 20% în 2010. Ministerul finanţelor susţine că a avut loc ajustarea valorii impozabile conform Codului fiscal, care prevede că valoarea de impozitare trebuie indexată o dată la trei ani cu rata inflaţiei din perioada respectivă.

Toate aceste majorări ale impozitelor locale pe proprietate, atât prin indexarea generală a valorii impozabile, cât şi prin creşterea cotelor de impunere pentru cei care deţin mai multe locuinţe, nu mai sunt însă suficiente pentru foamea de bani a autorităţilor. Pe lângă penalizarea românilor foarte bogaţi, ministrul finanţelor are o reţetă prin care poate obliga, de fapt, să plătească mai mulţi bani la bugetele locale toţi cetăţenii care deţin o locuinţă sau un teren. Soluţia: impozitarea la „valoarea reală de piaţă”, nu la valorile de impunere actuale, care se ajustează doar la inflaţie, periodic.

Calcule imposibile

„Impozitarea la valoarea de piaţă este o aberaţie. Cel care îşi cumpără o casă pentru a locui în ea nu obţine un profit din aceasta! Iar cel care cumpără o casă pentru a o revinde plăteşte impozit pe profitul obţinut”, consideră profesorul universitar Bogdan Glăvan. Sebastian Vlădescu are însă alte calcule, şi este mai convins de perspectiva încasării unor impozite de trei-patru ori mai mari decât acum pentru locuinţe: „dacă am duce aceste apartamente la valoarea lor de piaţă actuală, mai mică decât cea de acum doi ani, ne-am duce în zona zecilor de mii de euro, iar dacă le-am taxa la valoarea lor reală ar trebui să ne ducem cu taxa în zona miilor de euro, ceea ce din punctul de vedere al veniturilor administraţiilor locale ar fi excepţional”.

Stabilirea „valorii reale” a unei locuinţe, în vederea impozitării, este la fel de dificilă ca  decretarea unui nivel de la care o avere se va considera „mare” pentru a fi taxată suplimentar. O soluţie pe care autorităţile fiscale o iau în calcul este raportarea la un indice imobiliar calculat de Institutul Naţional de Statistică pe baza datelor furnizate de notari. În Europa, există modele diferite de la o ţară la alta. La Paris, spre exemplu, există o „taxă de locuit”, care se determină în funcţie de veniturile pe care le-ar genera teoretic chiriile într-un an, existând şi un sistem complicat de deduceri.

Se pare că avem o emoţie în zona politică să impozităm proprietăţile. Mare parte dintre locuitori sunt proprietari, dar au un nivel econo­mic foarte scăzut. Sebastian Vlădescu, ministrul finanţelor publice Opinia economiştilor

Creăm bunăstare paleolitică

Octavian Dragomir-Jora, lector univ. ASE, Facult.Relaţii Ec. Internaţionale

Guvernul „Măcar-nu-creştem-cota-unică”, cu Sebastian Vlădescu la Finanţe, are supărări feng-shui cu proprietatea. Geometria „economistului” Vlădescu cere rearanjări fiscale ale proprietăţii asimetrice. Se pare că Guvernul ştie tăietura de aur a proprietăţii astfel încât ea să aibă forma, măsura şi distribuţia ideale. Serios vorbind, nu avem în acest caz decât vechi şi rudimentare fetişuri ale socialismului democratic, post-marxist, reînsufleţite în actualul guvern, declarat liberal. Creşterea poverii fiscale „doar” prin extinderea varietăţii activităţilor de dijmuit are un acelaşi tip de efect logic ca şi creşterea prin sporirea valorii cifrice a unui impozit anume: te determină să faci mai puţin din lucrul impozitat decât altminteri. Adică, dacă impozitul se pogoară asupra tipu­rilor de venituri, înclinaţia omenească va fi de a avea cât mai puţin venit de acel fel în bani fiscalizabili (eventual în favoarea creşterii „veniturilor nonmonetare”). Un iz de bunăstare paleolitică paşte orice naţiune lovită de astfel de fetişuri fiscale, care subminează arhitectura schimburilor mediate de bani, fundamentul prosperităţii moderne. Similar, dacă impozitul pică pe avere, oamenii realmente productivi vor avea mai puţine motive să acumuleze. Iar averea, chiar şi neexplicit productivă, repre­zintă un buffer de confort şi de siguranţă pentru activităţile antreprenoriale creatoare (şi asumatoare de riscuri) puse în serviciul avuţiei sociale. Impozitând penalizator averile creatorilor de avuţie socială, standardul de viaţă general va scădea, în termeni relativi, pentru toată lumea. Cu atât mai mult în criză, când capitalul real aflat la dispoziţia potenţialilor întreprinzători s-a subţiat.

Ideile greşite mor greu

Bogdan Glăvan, prof. univ. dr., Universitatea Româno-Americană

Ministrul Vlădescu preia una din temele vehiculate de Ion Iliescu, potrivit căreia nu se poate face agricultură pe suprafeţe mici. Idee complet falsă, pentru că dimensiunea optimă a exploataţiei (firmei) nu este determinată tehnologic, cu atât mai puţin constantă, ci e rezultatul talentului antreprenorial. Propunerea denotă o proastă instruire economică: se confundă legea economiilor de scară (care afirmă că cheltuielile de producţie scad odată cu mărimea firmei) cu factorii determinanţi ai profitului; profitul nu se bazează pe cost, ci este o relaţie între cost şi venituri. De exemplu, fermele de melci sau agricultura ecologică nu necesită exploataţii mari. Nu fiscalizarea agriculturii este soluţia, aşa cum spun alţii; după ce că 70% din săracii României trăiesc la ţară, ar fi culmea să le mai luăm şi impozit! Stimularea iniţiativei private în agricultură (agricultura este, în prezent, un domeniu al proprietarilor, dar lipsit de întreprinzători) presupune scăderea impozitării, nu creşterea ei!

Calea spre expropriere

Radu Nechita, lector dr., Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

Dacă admitem că statul poate să impozite­ze suplimentar averile peste 500.000 euro, atunci nimic nu-l poate împiedica să redu­că ulterior acest prag la 50.000 euro. De fapt, care este justificarea impozitării averilor obţinute prin venituri care au fost deja impozitate? Dacă au fost obţinute legitim, impozitarea lor suplimentară înseamnă o expropriere parţială, un jaf repetat în fiecare an până la exproprierea completă. Dacă există averi obţinute nelegitim, problema e de justiţie, nu de fiscalitate. Impozitarea averilor ca soluţie a fraudelor de după 1989 este de două ori scandaloasă. Pe de-o parte, cei care s-au îmbogăţit pe cale legală sunt pedepsiţi pentru că au produs bogăţie în mediul ostil creat de autorităţi. Pe de altă parte, cei care au furat, fraudat, privatizat dubios, contractat cu statul etc. sunt răsplătiţi prin legitimarea indirectă a averi­lor. Să restitui o fracţiune din ce ai furat nu e acelaşi lucru cu a-ţi vedea confiscată o parte din avere. De aceea, să nu ne sur­prindă declaraţiile unor mem­­bri ai Top 300 privind disponibilitatea lor de a plăti impo­zitul pe avere. Dintre ţările OECD, doar şapte menţin impozitul pe ave­re (în Europa, doar Grecia, Finlanda, Franţa şi Norvegia). Au renunţat Austria, Danemarca, Germania, Italia, sumele colectate fiind mici, colectarea costistoare, iar efectul - alungarea bogaţilor peste graniţe. Un raport al senatului din Franţa estima că în 1997-2001 cel puţin 7 miliarde euro au părăsit ţară atât de des invocată de către susţinătorii introducerii sau măririi taxei.

Sursa: Capital

Share:
  • TwitThis
  • Digg
  • Sphinn
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google
  • Technorati

 Newsletter

Ti-a placut aceasta stire? Aboneaza-te la newsletter.

Loading... Loading...