Gratii pentru frauda bancaro-imobiliara
icon1 redactor | icon2 News | icon4 03 20th, 2012  

William Black, americanul care a ajutat la condamnarea a 1.000 de bancheri, spune că la baza creditării ipotecare din SUA a stat frauda.

Aceasta nu este greu de dovedit, în condiţiile în care din punctul de vedere al unui creditor onest cele mai multe din practicile care au însoţit împrumuturile nu au sens.

Scenariul american a fost tradus şi în România, actorii locali având de răspuns unor întrebări cu puternic iz penal.

Învinovăţirea celor care au contractat credite în perioada de “boom”, iar acum sunt în imposibilitatea de a le rambursa, revine periodic în societatea românească, unde însă uităm de un alt aspect: responsabilitatea creditorilor.

În realitate, balonul creditării inflamat în România la jumătatea deceniului trecut, după un model brevetat în statele dezvoltate, a fost opera bancherilor şi nicidecum a românilor cu o educaţie financiară redusă şi de care s-a profitat pentru înşelarea lor.

William Black, cel care în calitate de procuror şi de şef al unor instituţii guvernamentale din SUA a ajutat la închiderea a nu mai puţin de 1.000 de bancheri în anii ‘80 pentru delicte de ordin financiar, a spus într-o prelegere la University of Missouri, unde este profesor asociat, că întregul sistem al creditării ipotecare a avut la bază frauda. C

ele mai multe dintre deciziile bancherilor apar ca inexplicabile în condiţiile în care s-ar prezuma corectitudinea acestora.

Frauda a apărut la toate palierele sistemului şi a inclus selectarea debitorilor din rândul celor care nu pot plăti şi înşelarea acestora, depunerea de declaraţii false la dosarele de credite, supraevaluarea imobilelor, mascarea pierderilor prin delicte contabile şi inducerea în eroare a altor entităţi financiare faţă de calitatea creditelor.

Multe dintre aspectele expuse de la Black se aseamănă izbitor cu ceea ce s-a întâmplat în România în timpul balonului creditării şi al curbei speculative din imobiliare.

Instituţiile de credit au de răspuns unor întrebări faţă de anumite practici vecine cu frauda, după cum reglementatorii şi Justiţia ar trebui să ia în calcul analizarea unui comportament de piaţă al băncilor de neînţeles din perspectiva unor creditori responsabili şi oneşti.

În România nu există o lege a falimentului personal, iar debitorii care nu mai fac faţă achitării creditului nu numai că riscă să îşi piardă casa, dar se pot vedea în situaţia de a fi urmăriţi toată viaţa de bănci pentru recuperarea integrală a sumelor acordate ca împrumut, în mod iresponsabil, pe vârf de bulă speculativă.

În plus, aceştia se mai nimeresc să citească prin media declaraţiile unor bancheri cu fantezia închisorilor datornicilor.

În SUA nu numai că există o lege a falimentului personal care exonerează debitorul de răspundere odată cu executarea garanţiilor, dar memoria unei istorii îndelungate a pieţei creditului spune că principala răspundere într-un credit neperformant aparţine creditorului. În caz de fraudă, aceasta chiar trebuie să devină penală.

Este de neînţeles cum de la cutremurul financiar din 2008 şi până în prezent atât de puţine persoane din conducerea companiilor financiare au ajuns în spatele gratiilor, spune ori de câte ori are ocazia William K. Black, cel care în calitate de procuror şi de reprezentant al unor agenţii guvernamentale federale a ajutat în anii ‘80 la trimiterea la închisoare a nu mai puţin de 1.000 de bancheri care au pierdut economiile populaţiei în scheme frauduloase ce au dus în acea perioadă la căderea a 3.234 instituţii de credit din SUA.

Audiat în Congres în 2010 de comisia parlamentară care a anchetat căderea Băncii Lehman Brothers, Black a spus că întreg crahul bancar s-a datorat fraudelor care vizau supraestimarea veniturilor persoanelor cărora li se acordau credite, un fenomen pe care l-am întâlnit şi în România în perioada inflamării balonului creditării.

Declaraţiile false de venituri au fost încurajate de creditori şi puse cu bună ştiinţă în dosare, mai spune Black, autorul butadei potrivit căreia cea mai uşoară cale să jefuieşti o bancă este aceea de a o deţine în proprietate.

În prezent, acesta este profesor asociat la University of Missouri - Kansas City, unde predă la Şcoala de Drept cursuri specializate în depistarea fraudelor financiare.

Care sunt cele mai suspecte instituţii financiare?

Într-una din prelegerile de la sfârşitul anului trecut, Black le-a spus viitorilor procurori că anchetele trebuie să înceapă exact de la companiile financiare care vin cu bilanţuri contabile excepţionale.

Prima condiţie este ca afacerea să fie în creştere, iar a doua este aceea de a fi foarte profitabilă. Acest lucru ar putea crea probleme în faţa Curţii.

“Din miile de companii care bat pasul pe loc, doriţi să o acuzaţi tocmai pe cea care are o cifră de afaceri în creştere?”
“Da, onorată instanţă!”.
“Şi din miile de companii cu pierderi, doriţi să o acuzaţi tocmai pe cea care are cea mai bună profitabilitate?”
“Da, onorată instanţă!”.

Acest paradox este explicat de Black prin faptul că băncile care încearcă să crească peste medie nu pot să o facă într-o piaţă competitivă decât acordând credite unei clientele cu solvabilitate îndoielnică.

Deşi face împrumuturi îngrozitoare, ratele de dobândă sunt foarte ridicate şi - în primă fază - profitabilitatea instituţiilor de credit este excepţională.

O altă caracteristică a companiilor financiare care îşi construiesc politica expansionistă prin fraudă este aceea că operează cu un efect de levier extrem.

În fine, respectivele entităţi încearcă să ascundă pierderile operând fraude în contabilitate, care, de asemenea, trebuie să intre în atenţia procurorilor.

De fapt, realitatea arată că exact aceste companii, cu rate de creştere importante, cu profituri uriaşe la un moment dat, şi care au plătit cele mai mari bonusuri managerilor, au consemnat - în cele din urmă - şi cele mai mari pierderi.

Expansiunea creditării, doar pe seama celor mai slabi dintre debitori

În mod normal, creditul bancar din SUA nu ar fi putut avea rate de creştere ieşite din comun. Creditul, în general, şi creditul ipotecar în special, erau instrumente care timp de zeci de ani au fost disponibile pe piaţă.

Nu este vorba despre un iPad pe care îl inventezi şi apoi ai trei miliarde de oameni în lume cărora poţi să le vinzi.

Piaţa americană a creditului era rezonabil de competitivă şi matură, astfel încât clienţii buni au fost atraşi în câteva zeci de ani. În aceste condiţii, rate de creştere de 25% nu se pot realiza acordând credite cu adevărat bune.

Sau, în orice caz, acest lucru nu s-ar putea face decât coborând agresiv ratele de dobândă. Asta însă ar conduce la copierea mişcării şi de către ceilalţi competitori şi ar distruge randamentele business-ului bancar.

Cum să obţii deci o majorare semnificativă a cifrei de afaceri, într-o asemenea piaţă, în condiţii de profitabilitate bună?

Black dă răspunsul: acordând credite proaste persoanelor care în mod normal nu şi-ar fi permis să contracteze împrumuturi. În lume sunt zeci de milioane de oameni care ar dori să ia credite, dar nu le pot rambursa.

Sunt o mulţime de oameni care ar dori să cumpere case, dar pe care accesul la finanţare îi constrânge, în mod normal, să nu o facă. Este exact ce au făcut băncile deceniul trecut: au dat credite oamenilor care nu pot să le plătească.

Acest lucru a condus la o distorsionare puternică a pieţei imobiliare, raportul dintre cerere şi ofertă fiind semnificativ modificat de accesul la creditare a unor categorii largi ale populaţiei care nu îşi pot permite casele.

Şi, pentru că aceştia au o credibilitate îndoielnică, banca le poate percepe o dobândă mai mare asociată riscului creditului.

Aşa se face că împrumuturile pentru segmentele defavorizate au fost şi cele mai scumpe, contribuind la majorarea semnificativă - pe termen scurt - a profitabilităţii băncilor.

Black mai spune că ţinta înşelătoriei bancare au reprezentat-o, în primul rând, oamenii care nu ştiau să citească sau cei care aveau o educaţie financiară precară.

Cum s-a încercat mascarea creditelor riscante

Accesul la credite al oamenilor care nu pot rambursa sumele trebuia mascat de către bănci, astfel încât împrumuturile să nu pară riscante, iar aici este un alt stadiu al fraudei. O astfel de metodă a fost aceea de a falsifica raportul real dintre datorii şi venituri.

Instituţiile de credit au făcut totul pentru ca veniturile debitorilor să pară mai mari decât în realitate. Nu mai puţin de 90% dintre raportări, verificate la administraţia fiscală, erau false, supraestimând câştigurile celor care au contractat credite.

Un alt mijloc de a face creditul să pară mai puţin riscant a fost acela ca acesta să pară mai mic raportat la garanţie. Este şi motivul pentru care băncile au fost direct interesate de majorarea continuă a preţurilor la imobiliare.

Evaluatorii trebuiau să facă evaluări cât mai ridicate, iar cei care ţineau la standardele profesionale şi făceau evaluări echitabile erau ocoliţi de bancheri.

Banca Washington Mutual, preluată pe vârful crizei din 2008 într-o procedură apropiată falimentului de JP Morgan Chase, chiar avea o listă neagră a evaluatorilor care nu trebuiau folosiţi întrucât nu supraevaluau preţurile imobilelor.

De ce bancherii nu au încredere în bancheri?

O modalitate prin care se poate distinge între fraudă şi alte forme de furt sau de deposedare de proprietate este existenţa înşelăciunii. Fac totul, în calitate de creditor, pentru ca să te încrezi în mine, iar apoi îţi trădez încrederea pentru a câştiga pe seama ta.

Acest lucru a fost generalizat în creditarea ipotecară, susţine Black. Frauda nu a fost marginală, ci a fost sistemică. Comportamentul de piaţă al creditorilor nu ar avea niciun sens dacă am presupune că aceştia ar fi fost cinstiţi.

Într-o bancă, pentru prevenirea acordării creditelor proaste, sunt 12 etaje decizionale şi există, teoretic, un control. Faptul că volumul creditelor neperformante a ajuns la aşa o scară arată că frauda era inerentă sistemului, iar stimulentele perverse au existat la fiecare nivel.

Fiecare dintre bănci pare a fi ştiut acest lucru. Un bancher imediat se gândea: “Dar dacă şi ceilalţi bancheri fac acelaşi lucru ca şi mine?!”. Ei nu au crezut nicio clipă în calitatea activelor şi în valoarea afişată a acestora.

Este şi motivul pentru care băncile nu se împrumută între ele, iar efectul de contagiune se manifestă imediat în piaţă. Bancherii ştiu că de fapt sistemul financiar este foarte fragil datorită unui lanţ al minciunilor perpetuat în mod fraudulos, mai spune Black.

Întrebări referitoare la bula bancaro-imobiliară din România

1. Cum de milioane de români care nu au primit credite deloc în anii ‘90 au devenit dintr-o dată eligibili la jumătatea deceniului trecut?
2. Câţi dintre aceştia îşi permiteau în mod real rambursarea şi pentru câţi a fost nevoie de supraestimarea veniturilor?
3. Care este rolul băncilor creditoare în depunerea la dosare a declaraţiilor false de venituri?
4. S-au folosit băncile de educaţia financiară scăzută a românilor?
5. Câţi dintre aceştia spun că s-a utilizat înşelătoria şi că băncile le-au trădat încrederea?
6. Cine a avut interesul în escaladarea preţurilor în imobiliare?
7. Câte evaluări s-au realizat în sensul supraestimării valorii imobilelor şi cine a ales evaluatorii?
8. Cum se explică rata de creştere cu două cifre a activelor bancare în perioada de “boom”?
9. Dar profitabilitatea excepţională a băncilor?
10. Cum se face că instituţiile de credit care au fost cele mai agresive în creditare au devenit şi cele mai vulnerabile?
11. Cum de s-a evaporat într-atât de repede profitabilitatea băncilor?
12. De ce băncile, organizate corporativ, nu au putut preîntâmpina acordarea atâtor credite proaste?
13. Cum se face că într-un sistem bancar având credite neperformante în proporţie de peste 14% nu a dat faliment nicio bancă?
14. Veghează BNR la corectitudinea prinderii pierderilor în contabilitatea băncilor comerciale?
15. De ce băncile româneşti nu au încredere să se crediteze între ele?
16. De ce procurorii din România nu fac nimic?

Sursa: Curierul National

Share:
  • TwitThis
  • Digg
  • Sphinn
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google
  • Technorati

 Newsletter

Ti-a placut aceasta stire? Aboneaza-te la newsletter.

Loading... Loading...