Istorie demolata intr-un weekend
icon1 redactor | icon2 News | icon4 06 1st, 2010  

În Capitală, sfârşitul de săptămână a mai contabilizat alte două distrugeri de patrimoniu. Casa Simona Lahovary de pe Strada Dumbrava Roşie a fost pusă la pământ vineri, iar de pe casa prinţului Cantacuzino de pe Strada Gutenberg 3 au fost distruse toate elementele decorative şi artistice.

Un aviz de desfiinţare, dat cu ochii închişi de aceeaşi Direcţie de Cultură Bucureşti, a făcut ca imobilul de pe Strada Gutenberg să devină o ţintă imobiliară.

Practic, avizarea s-a făcut fără să existe un studiu care să ateste valoarea imobilului. De altfel, înaintea deciziei de demolare a unei clădiri, un astfel de studiu care indică sau nu valoarea arhitecturală este cerut de lege.

Potrivit Asociaţiei ProDoMo, imobilul care a aparţinut prinţului Cantacuzino a primit avizul de demolare în urma unei documentaţii întocmite de Muzeul Municipiului Bucureşti, instituţie care nu are astfel de atribuţii. Asociaţia ProDoMo a depus la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DCPN) a Municipiului Bucureşti o cerere de declanşare a procedurii de clasare în regim de urgenţă a imobilului.

Ministerul Culturii a solicitat prefectului Capitalei să sisteze lucrările de demolare a Casei General Gheorghe Cantacuzino de pe Strada Gutenberg 3, aflată în procedură de clasare ca monument istoric. În ciuda demersurilor, echipa de pe şantier şi-a continuat munca. În aceste condiţii, reprezentanţii Poliţiei au încercat să-i evacueze din incinta imobilului pe distrugători şi, în urma refuzului acestora, oamenii legii i-au ridicat cu forţa, fiind duşi pentru declaraţii la Secţia 17 Poliţie Bucureşti.

Potrivit Doinei Vella, vicepreşedinte al Asociaţiei ProDoMo, casa de pe Strada Gutenberg 3 a fost reşedinţa prinţului Zizi Cantacuzino, care a donat o parte din parcela respectivă legionarilor, aceştia construind acolo un alt corp de clădire, cunoscut în epocă drept sediu al Mişcării Legionare. Însă fosta reşedinţă a lui Zizi Cantacuzino, clădire din secolul al XIX-lea, este “inconfundabilă”, susţine Doina Vella.

● Iulia Barbu

Cu buldozerul prin Parcul Ioanid
● Simina Stan

Joi, 27 Mai, în jur de ora prânzului am fost martoră alături de câţiva oameni, majoritatea vecini, la fel de şocaţi, la demolarea completă a vilei Lahovary din Parcul Ioanid. De câţiva ani, aceasta răspândea o tristeţe şi un fel de strălucire de vis rău, poate era presimţirea inevitabilului.

Priveam de pe trotuarul opus cum îşi vărsa sufletul, s-ar zice, prin zidurile, şarpanta, balcoanele, ferestrele ce erau zdrobite de lama buldozerului. Demolarea s-a făcut în grabă şi nimic nu a fost scos pentru a fi reutilizat sau vândut, lemnăria veche elegant sculptată, ferestrele, uşile, bârnele vechi, ţiglele, toate sunt acum un morman de moloz.

Manopera i-ar fi costat mai scump şi ar fi întârziat demolarea. În interior scara din lemn masiv fusese ciopârţită, în ultimele luni casa fiind spoliată de şemineul din marmură albă precum şi alte elemente decorative originale. 100 de ani de istorie au dispărut fără urmă în câteva zile.

Priviţi cu atenţie detaliile din planurile originale ale faţadelor şi imaginaţi-vă puţin cum ar fi arătat vila Lahovary înconjurată de vegetaţie abundentă, numai prin îndepărtarea modificărilor improvizate ce alterau aspectul general şi prin reabilitarea faţadelor, a tâmplăriei, în principal a grilajelor loggiei şi a balcoanelor.

Până în 2005 am crezut că Lotizarea Ioanid, atât de râvnită de speculatorii de terenuri, este intangibilă pentru “dezvoltatorii imobiliari”, întrucât este monument istoric categoria A, face parte din zona protejată nr. 70 a Bucureştiului, reprezentând un “ţesut rezidenţial tradiţional tipic - unicat, cu un fond construit de valoare arhitecturală ridicată. Gradul de protecţie este maxim.

Se protejează valorile arhitectural-urbanistice, istorice şi de mediu natural în ansamblul lor: trama stradală, fondul construit, caracterul şi valoarea urbanistică; sunt permise intervenţii care conservă şi potenţează valorile existente”. Dar astăzi regulamentele sunt făcute pentru a nu fi respectate, iar Centenarul Lotizării Ioanid este sărbătorit de Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 2, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti (DCCPCN-MB), împreună cu Ministerul Patrimoniului Naţional şi Comisia pentru Monumente Istorice, printr-o nouă demolare. Fiecare dintre instituţiile enumerate şi-a declinat competenţele.

DEMOLĂRI ÎN PARCUL IOANID

În Bucureşti fiecare cartier are personalitatea lui, specificul lui. Prin ambianţa agreabilă şi consistenţa sa urbană, Parcul Ioanid a reuşit să asimileze varietatea referinţelor sale stilistice. Tocmai de aceea cartierul nu este monoton, fiecare vilă având alte particularităţi, iar “ansamblul se detaşează net de vecinătate, prin coerenţa remarcabilă dintre ansamblu şi vecinătatea pitorească”.

“Faptul că astăzi, după un secol, ansamblul monument arhitectural Ioanid păstrează o formă urbană, încă viabilă şi unitară, se datorează în mare măsură reglementărilor urbanistice riguroase, care au fost impuse de Primărie şi respectate cu stricteţe de către arhitecţi şi comanditari”, scrie arhitect Cristina Woinaroski, coordonatoarea cărţii “Lotizarea şi Parcul Ioanid”.

Această implicare a Primăriei a dispărut în prezent, martori sunt cele două blocuri noi, urmate, cât de curând vor fi disponibili banii, de un al treilea, pentru care există proiect din decembrie 2007.

“Configuraţia lotizării Ioanid a fost încheiată în anii 1930″, surprinzător însă, s-a acordat pe Strada Aurel Vlaicu nr. 35 o aprobare de construcţie a unui imobil de apartamente pe limita de proprietate către parc.

Apoi, în 2008, pe aceeaşi stradă pe locul unei venerabile case boiereşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, mult retrasă de la stradă, cu o grădină patriarhală, o altă autorizaţie pentru o clădire cu cinci etaje, a cărui curte imensă pentru zonă, complet betonată, va fi probabil parcare.

Aceste două imobile nu respectă nici unul din articolele regulamentului zonei. În Noiembrie 2009 s-a demolat casa din Str. Eremia Grigorescu nr. 1, iar săptămâna aceasta vila din Str. Dumbrava Roşie nr. 13.

AVIZELE

În 2007, Primăria Sectorului 2, prin arhitect-şef Adriana Bagdasar şi directorul executiv arhitect Bogdan Pârvanu, astăzi arhitect-şef al Primăriei Sectorului 2, acordau avizul de urbanism nr. 418 CA 29/14 din 11.12.2007, PUD, beneficiarul fiind atunci SC KAROMAR IMOBILIARE. În aviz se specifica că “terenul situat în intravilanul municipiului ce se încadrează în subzona L2b, zona protejată nr. 70 - parcelare Ioanid - grupare de locuinţe cu standard ridicat în jurul unei grădini publice, în care indicatorii urbanistici admişi sunt POT max 60%, CUT max 1.8 coeficientul de utilizare a terenului poate fi majorat prin cumulare fără a depăşi 3.5, prin PUD aprobat conform Legii nr. 50/1991″.

În neregulă este faptul că în document se face referire la Legea 50/1991, care este cea a construcţiilor, şi nu la Legea 350/2001 a urbanismului. Legea nr. 50/1991 nu prevede ca un PUD să modifice CUT al zonei, iar cumularea menţionată pentru CUT este ilegală. Expresia “majorat prin cumulare” apare la zone neprotejate ale “PUZ SECTOR 2″ aprobat prin HCL Sector 2 nr. 99/2003.

Legea nr. 350/2001, în vigoare la 11.12.2007, prevede în art. 32:
“(1) În cazul în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, prin certificatul de urbanism se poate solicita elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se justifice şi să se demonstreze posibilitatea intervenţiei urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de urbanism - Plan urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu - se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.

(2) Noua documentaţie de urbanism, cuprinzând intervenţia solicitată, poate fi aprobată numai după o perioadă de 12 luni de la data aprobării documentaţiei de urbanism iniţiale.

(3) Modificările aduse reglementărilor din Planul urbanistic general asupra procentului de ocupare al terenului (POT) şi distanţele faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei se stabilesc prin Planul urbanistic de detaliu, iar cele aduse regimului de construire, funcţiunii zonei, înălţimii maxime admise, coeficientului de utilizare al terenului (CUT) şi retragerii clădirilor faţă de aliniament se stabilesc prin planurile urbanistice zonale”.

“Prevederi similare apar şi în PUG Municipiul Bucureşti, la Dispoziţii Generale. În ceea ce priveşte PUZ ZCP Parcul Ioanid, acesta nu permite nici un fel de derogări de la prevederile sale, nici prin PUZ, nici prin PUD, filosofie aplicată cu consecvenţă în PUZ ZCP în cazul lotizărilor preexistente. Textul acestui aviz are la bază prevederile PUZ Sector 2, situaţia fiind similară celei întâlnite în cazul turnului de la Şcoala Centrală şi a blocului de pe Str. Armenească - cele două cazuri recente în care Tribunalul Bucureşti a anulat documentaţia de urbanism, considerând inaplicabile prevederile PUZ Sector 2″, afirmă un expert în domeniu.

În PUD avizat de Primăria Sectorului 2 mai scrie că “H min 7.00 m, H max 10 m. Peste înălţimea maximă admisă, se acceptă realizarea unui singur nivel de 3 m retras la 1.50 m faţă de planul vertical al faţadei. În cazul clădirilor de colţ, înălţimea permisă pentru bulevard poate fi continuată şi pe străzi secundare pe o lungime de cel mult 15 m”. Conform regulamentului lotizării, o clădire nouă trebuie alăturată la calcanul unei construcţii existente, “este recomandată panta acoperişului, fără a se depăşi coama acoperişului existent”.

Cu toate acestea, era avizată edificarea unui imobil de locuinţe şi birouri având regim de înălţime S+P+2-4E+5Er, amplasat parţial pe limita posterioară şi parţial retras cu min. 5 m, amplasat retras cu min. 3 faţă de limita dreaptă, retras cu min. 4 m faţă de aliniamentul Str. Dumbrava Roşie şi cu min. 3 m faţă de aliniamentul Str. Aurel Vlaicu, cu respectarea Codului Civil. De asemenea, se specifica necesitatea unor avize de la Ministerul Culturii şi Comisia Tehnică de circulaţie PMB.

Pentru demolarea corpului de clădire din Strada Aurel Vlaicu numărul 31, adresa din Strada Dumbrava Roşie nr. 13 nefiind specificată în autorizaţie de demolare, ca şi când nici nu ar fi avut număr poştal pe această arteră, s-a cerut avizul Comisiei zonale a monumentelor istorice, care pe 8 februarie 2008 era aprobat favorabil. Parcul Ioanid este monument categoria A, acest aviz ar fi trebuit solicitat de la Comisia naţională a monumentelor istorice.

Proiectul pentru autorizaţia de demolare şi pentru PUD sunt semnate de Ion Adrian Albu, arhitect-şef adjunct al Capitalei în anii 1990. Pe 15 februarie 2009, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti a emis avizul “nr. 122/Z/15.02.2009 pentru “edificarea unei construcţii S+P+4E+5E retras pe Str. Aurel Vlaicu 31-33, unde beneficiarul Lilica Poppa dorea să construiască un imobil S+P+4E+5-6E. Limita indicatorilor urbanistici pentru proiect sunt “POT=max 60%, CUT=max 3.5, H. max 21 m”.

Avizul respectiv a fost emis în urma analizării documentaţiei în şedinţa Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice din data de 08.02.2008. Pe 9 iulie 2009, domnul Eugen Pleşca răspundea într-un document DCCPCN-MB astfel: “în fundamentarea deciziei adoptate s-a avut în vedere că potrivit analizei construcţiei existente din Str. Dumbrava Roşie nr. 13, cuprinsă în volumul Lotizarea şi Parcul Ioanid”, aceasta este considerată ca “o vilă modestă din punct de vedere arhitectural”.

Faţă de cele prezentate, vă rugăm să consideraţi că DCCPCN-MB nu poate iniţia, în lipsa unor argumente şi analize suplimentare, o procedură de revizuire-retragere a avizului dat. Vă asigurăm însă că, în faza de analiză a documentaţiei tehnice, vom impune investitorilor toate exigenţele de ordin plastic şi arhitectural pe care le vor considera necesare, astfel încât noua construcţie să fie o inserţie cât mai adecvată ansamblului urbanistic şi arhitectural de referinţă”.

În data de 17 mai 2010, Bogdan Pârvan, arhitectul Primăriei Sectorului 2, răspundea scurt într-o scrisoare legată de acest subiect “competenţele de autorizare în zone protejate revin Primăriei Muncipiului Bucureşti”.

DOAMNA DE ONOARE A REGINEI

Simona Lahovary (1881-1936), cunoscută după numele de alint Simky, era “rudă cu statuia” din piaţa Lahovary, fiind fiica lui Alexandru Lahovary (1841-1897), ministru al Justiţiei (1870, 1873-1876), ministru al Agriculturii şi Domeniilor, Industriei şi Comerţului (1888-1889) şi ministru al Afacerilor Externe (1889-1891, 1891-1895). Mama ei, “una dintre leoaicele Bucureştiului”, era Simona (Simka) Ghermani, fiica ilegitimă a Anastasiei Konstantinovich, născută prinţesă Obrenovici, şi a bancherului grec Joanikije German(i), fiind astfel vară de gradul I cu Milos Obrenovici al Serbiei, dar şi cu Martha Bibescu. Simky a fost căsătorită cu Mihail Pherekyde, de care a divorţat.

Dame de monde perfectă, foarte sigură pe farmecul ei feminin, a fost acuzată în tinereţe de “lipsă de pudoare şi îndrăzneală”. Trăind numai cu poezie şi muzică, “toate ne îmbrăcam de la Worth şi Violet prepara special pentru noi esenţe cu care ne parfumam baia şi cu care ne dădeam batistele brodate”, scria Maruca Cantacuzino, o altă prietenă intimă a Reginei Maria.

Avea mult umor, o plictiseau vorbele goale şi oamenii neinteresanţi. Simky Lahovary avea clasă, fiind o cunoscătoare a exigenţelor tuturor protocoalelor, ştia deosebirea dintre lux - lucitor, izbitor, bogat - şi eleganţă.

Timp de 30 de ani a fost Doamnă de Onoare, participând din umbra Reginei Maria la momentele cele mai dramatice, mai fericite sau mai elegante ale istoriei acestei ţări. Ca Doamnă de Onoare deservea Casa Reginei, având rol de însoţitoare, dar şi o serie de atribuţii bine stabilite pe lângă Regină. Este amintită adesea în memoriile Reginei Maria, ale lui George I. Duca şi în cele ale lui Constantin Argetoianu, care numai prin dânsa putea obţine audienţe la Regină, deşi protocolul prevedea ca “mareşalul curţii putea acorda audienţe la Rege sau la Regină”.

Simky era “confidenta cea mai intimă a Reginei Maria. Inteligentă şi în curent cu toate gândurile Reginei, în calitatea ei de confidentă”, scria Argetoianu, binecunoscut pentru sinceritatea sa.

În epocă a fost apreciată şi pentru activitatea ei socială, înfiinţând în 1918 “Asociaţia Invalizilor de război” a cărei preşedintă a fost până la moartea ei. Trebuie spus că acestei instituţii “i se delegase de către stat toată grija asistenţei invalizilor de război”. Tot Argetoianu nota în Jurnalul său dispariţia acesteia, “a murit după grele suferinţe, împlinea în ianuarie 56 de ani. Femeie inteligentă şi plină de viaţă, simpatică şi îndatoritoare, lasă în urma ei numai regrete. Un cancer abdominal nemilos a răpus-o în numai câteva luni. Pentru Regină, a cărei prietenă sinceră şi devotată era, e o pierdere aproape ireparabilă”.

STR. DUMBRAVA ROŞIE NR. 13

În 1911, pe Strada Dumbrava Roşie îşi construiseră reşedinţele principalele Doamne de Onoare ale Reginei Maria. La numărul 5 era casa Irinei Procopiu, astăzi monument, construită după planurile arhitectului Ion D. Berindey, iar la numărul 13 cea a Simonei Lahovary, cea de-a doua a fost obiectul unui studiu detaliat realizat de Mirela Duculescu, în cartea “Lotizarea şi Parcul Ioanid”.

Astfel am aflat toate informaţiile despre fosta clădire din Strada Dumbrava Roşie 13. La 23 martie 1911, Simky Lahovary a cumpărat parcela de colţ, fără deschidere spre parc, cu numărul 22, ce avea o suprafaţă de 890,15 mp. Autorizaţia de construcţie este datată 9 mai 1911, iar proiectul semnat de inginerii arhitecţi Vignali şi Gambara. Cel de-al doilea corp de clădire a fost ridicat în 1940, de către arhitectul Galia, care propusese o clădire cu 6 etaje, fiind aprobate 3.

“Se detaşează de restul vilelor din parc prin imaginea şi anumite detalii pe care le are, destul de moderne pentru 1911″, scrie Mirela Duculescu. Vila, iniţial reşedinţă individuală, avea subsol parţial, parter înalt, etaj şi o mansardă impresionantă. “Structura de rezistenţă a clădirii era din zidărie de cărămidă, planşeu din bolţişoare de cărămidă peste subsol, planşee din lemn peste parter şi etaj, şarpanta din lemn cu învelitoare din ţiglă”.

Interiorul a fost conceput în jurul unui hol central, unde “cap de perspectivă din intrare era scara principală integral din lemn, cu podest intermediar, decorată cu o balustradă cu montanţi, căreia îi corespunde pe perete de-a lungul ei o suprafaţă lambrisată. Casa scării era luminată zenital printr-un luminator dispus deasupra golului în planşeul de la mansardă. (…)

În partea stângă a scării era sufrageria cu acces către loggie şi totodată legată de un oficiu unde se primea, cu ajutorul unui mont-charge, mâncarea preparată în bucătăria aflată în subsol. În partea dreaptă a holului se aflau salonul cu acces către grădină, din care se mai deschidea încă o cameră, probabil un birou sau o bibliotecă.

Corespunzător parterului, în planul etajului, holul scării grupa patru dormitoare, dintre care două cu balcoane orientate către grădină, iar în zona scării secundare erau camera de baie cu toaleta separată şi camerele servitorilor. Subsolul parţial cuprindea pivniţa, cămara, centrala termică, iar mansarda nu era locuită.

” Mirela Duculescu vorbeşte şi despre decoraţiile interioare ca fiind “modeste şi austere”, vorbeşte despre şemineul din marmură albă din salon, scara din lemn şi luminatorul de deasupra holului, iar în fosta sufragerie despre tapetul oriental, foarte bine păstrat, ce se asemăna cu ukiyo-e, stil de pictură care înfăţişează “lumea plutitoare” a gheişelor şi actorilor de kabuki.

Dar “gârlele de briliante, blănurile scumpe, rochiile de la Paris, fracurile domnilor”, căci aprecia numai “bărbaţii eleganţi pe dinafară şi pe dinăuntru”, au dispărut demult, iar această vilă şi-a pierdut strălucirea. Prin capriciile întâmplării nefiind la fel de norocoasă ca alte clădiri din jur. Vila nu avea ghirlande din ipsos sau mascheroni, era prea colţuroasă şi nu era opera unui arhitect celebru, iar blazonul Lahovari nu a fost un argument suficient pentru a nu fi demolată.

Nu a contat că a fost construită o dată cu celelalte 24 de vile ale lotizării, că stilul ei arhitectural este unic în această parcelare, că proprietara a fost Simky Lahovary, Doamnă de Onoare timp de 30 de ani a Reginei Maria, sau că alături, la numărul 5, o altă Domană de Onoare îşi construise vila. Ambele proprietăţi fiind pe numele lor.

Faptul că principalele Doamne de Onoare la Curtea Regală a României şi-au construit pe aceeaşi stradă, în aceeaşi perioadă, reşedinţe, vorbeşte enorm despre valoarea de reprezentativitate a acestei lotizări în epocă şi a valorii sale memoriale astăzi. Erau celebre saloanele şi seratele date de cele două doamne, unde mulţi din protipendada bucureşteană nici nu visau să fie invitaţi, unde adesea interpreta la pian Cella Delavrancea sau Enescu la vioară.

În timpul demolării, o doamnă în vârstă, vopsită blond, rujată, pieptănată, deranjată de prezenţa presei, explica cu aer de superioritate că “nu se mai putea face nimic, pentru că vila nu era suficient de solidă, fiind doar din cărămizi şi bârne din lemn”. Probabil nu era suficient de spaţioasă sau destul de modernă, şi trebuia demolată complet, gest caracteristic parvenitului.

Sursa: Jurnalul National

Share:
  • TwitThis
  • Digg
  • Sphinn
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google
  • Technorati

 Newsletter

Ti-a placut aceasta stire? Aboneaza-te la newsletter.

Loading... Loading...